lat. “imunis” = curat, liber

Sistemul imun este o reţea complexă de celule şi molecule care ne apără de microorganisme şi alte substanţe “străine corpului” şi ne împiedică să dezvoltăm boli şi infecţii. În această luptă sistemul imun are arme care ne apără “nespecific”, adică foloseşte instrumente ce ştiu să intervină indiferent de felul inamicului agresor şi arme ce ne apără “specific”, mult mai eficiente, instrumente care învaţă cum să distrugă şi ne aperă ţintit faţă de un anume agresor.

Componentele majore implicate în aceste acţiuni sunt:

• Limfocitele B – celulele care produc anticorpi, proteine care atacă substanţele “străine” şi ajută sa fie distruse şi eliminate din organism; acest mecanism de apărare este cunoscut şi ca răspuns imun umoral pentru că modul de răspândire este prin umori (lichide).
• Limfocitele T – sunt celule a căror maturare se face în timus (de aici vine şi denumirea lor), mai sunt cunoscute şi sub denumirea de celule albe şi sunt prezente sub forma mai multor subtipuri, atacă substanţele “străine” în mod direct, modul lor de acţiune fiind cunoscut ca răspuns imun celular.

Limfocitele T şi anticorpii devin activi după ce o persoană este expusă unui atac venit din afara organismului. În timpul vieţii sistemul imunitar dezvolta o “bază de date” ce conţine substanţe şi microorganisme catalogate ca “periculoase” sau “nepericuloase”. Vaccinarea este un proces prin care este updatată această bază de date prin expunerea sistemului imunitar la o formă uşoară sau inactivă de bacterie sau virus, formă nepericuloasă dar care ajută sistemul imunitar să o recunoască şi să producă anticorpii care vor fi pregătiţi să ne protejeze de infecţiile cu aceste microorganisme în viitor.

În mod normal sistemul imunitar poate distinge între propriu sau “self” (engl. “self” = personal, care iţi aparţine) şi “not self” (engl. “non-self” = ce nu îţi aparţine, străin) şi atacă doar ţesuturile recunoscute ca “non self”. Acest lucru este necesar dacă “non-self-ul” este reprezentat de bacterii şi virusuri, însă este nedorit în alte situaţii. De exemplu când o persoană primeşte un organ prin transplant, sistemul imun recunoaşte în mod corect acest organ ca “non-self” (cu excepţia cazului în care donorul şi primitorul sunt gemeni identici) şi va ataca acest organ, proces care se numeşte respingere. Pentru a preveni respingerea organului transplatant, pacientului i se vor administra toată viaţa medicamente care reduc activitatea sistemului imunitar, cunoscute şi ca imunosupresoare.