Doar optimismul e contagios!

Optimismul nu vine niciodată din ce ai sau din ce afişezi. Optimismul vine din cine eşti. Lumea în care trăim, lumea asta concretă, cu toate problemele ei, poate fi un miracol permanent sau îţi poate produce greaţă, depinzând doar de modul cum alegi să te uiţi la lucruri. Dacă o persoană necunoscută m-ar aborda pe stradă, din senin, cerându-mi să îi dau cel mai bun sfat pentru viaţă, i-aş zâmbi.

Începutul nemărginirii este lipsa de credinţă în limite. M-am închinat limitelor o mare parte din viaţa mea. Iadul lui „nu” şi purgatoriul iluzoriu al lui „poate” sunt pietre de moară pentru vise. Visele nu cred în limite, dar îşi permit să creadă în orice altceva.

Optimismul este de câteva feluri, eu am găsit trei, dar pot fi mai multe.

Prima formă de optimism este cel aspiraţional. Lucrurile sunt clare aici, mă simt rău astăzi, dar aspir, cu fiecare părticică din sufletul meu, la a dobândi o stare perfectă. Nu e totuna cu a spera, fiindcă presupune o acţiune conştientă, o frumoasă încăpăţânare în a aspira să fii bine din toate punctele de vedere şi la toate nivelurile.

A doua formă de optimism este cel araţional. Nu este iraţional, fiindcă nu se opune logicii elementare, dar merge pe lângă motivaţiile negative care ţi se prezintă. Fraza fundamentală în cazul acestui tip de optimism este „şi ce dacă?”

A treia formă de optimism este, poate, cea mai înaltă din punct de vedere spiritual. Este optimismul provenit din a dărui. A dărui celor care au nevoie speranţă, putere, un surâs, o vorbă bună – niciodată lucrurile astea nu sunt în van.Şi întotdeauna, dar întotdeauna, dacă eşti suficient de atent la detalii, o să constaţi că primeşti mai mult decât dai, fiindcă bucuria ta sporeşte constant şi, odată cu ea, starea de bine.

Fireşte că pot exista multe variaţiuni, cum ar fi optimismul fără motiv, optimismul de grup, optimismul în urma unor chestiuni concrete etc. Fiecare poate fi optimist din propriile motive sau fără vreunul anume. Dar e interesant un lucru şi îl spun fiindcă nu am întâlnit în nicio limbă din cele pe care le cunosc formularea „am optimism”, ci doar „sunt optimist”. Este întotdeauna vorba despre ceea ce eşti niciodată nu este ceva ce ai. Şi cine spune şi hotărăşte cum sunt eu? Nelansându-mă în vreo dezbatere dogmatică, aş spune că alegerile pe care le fac sau nu determină cum sunt, în vreme ce valoarea mea de om nu poate fi contestată de nimeni, nu a mea personală, ci a oricărei fiinţe umane. Iar atributul de fiinţă umană determină cine sunt.

Optimismul este o alegere pe care o poţi face, dacă vrei. În fiecare secundă poţi onora viaţa - fie şi prin atitudine sau prin ce spui, nu doar prin ce faci - sau o poţi distruge. Spirala care te coboară pleacă întotdeauna de la un blocaj şi se pierde în detalii, explicând un singur lucru: de ce nu se poate. Litania care urmează după asta poate include orice, de la faptul că ne-am născut în România până la o karmă rea sau poate ne e rău fiindcă l-am împuşcat pe ceauşescu de Crăciun ori pentru că guvernele fură sistematic banii de la sănătate ... Sărim din pentru că în pentru că şi spirala asta duce jos, oricât de jos. Pentru că. Punct.

Spirala inversă, cea care te ridică deasupra oricăror circumstanţe, este cea care pleacă de la trei realităţi concrete: acceptare, alegere şi acensiune. Întâmplător, toate cuvintele încep cu a. Acceptarea înseamnă pur şi simplu colaborarea benevolă cu realitatea, fără a o transforma într-o tragedie. Alegerea este invariabil optimismul, oricare ar fi forma lui. Iar ascensiunea înseamnă să nu rămâi niciodată pasiv, ai făcut un pas din locul în care te aflai, sub orice aspect, ieri. E o altă zi şi niciodată, nimeni, nu îţi va face un cadou mai mare sau mai frumos decât o nouă zi. Am scris aceste rânduri fiindcă eu cred că optimismul este un virus. Calea de propagare sunt ideile împărtăşite cu alţii, prin viu grai, prin scris, de ce nu şi pe facebook ... Apoi poate genera o epidemie, împotriva căreia nu există leac, deoarece nimeni nu vrea să caute unul. Şi asta putem face. Optimismul epidemic trebuia să înceapă de undeva. De ce nu de la mine? De ce nu de la tine?

Răzvan Drăgoi, pacient